Cea mai mare schimbare în viață: modul în care începi să trăiești in fiecare zi

Dacă ai avea un job stabil și bine plătit iar totul ți-ar merge bine pe plan profesional, ai avea curajul să-ți dai demisia, să-ți iei rucsacul în spate și să pleci în lume, în necunoscut, pentru a trăi o altă experiență de viață? ”Nu”- am răspunde cei mai mulți dintre noi. Ionuț Tecuceanu a ales, însă, experiența.

”În dimineaţa zilei de 19 octombrie 2012, m-am trezit cu noaptea-n cap. Era ziua în care aveam să fac cel mai curajos pas din viaţa mea. Nu dormisem foarte mult sau foarte bine, mai ales că înoptasem la un prieten, după ce – cu o zi în urmă – predasem cheile de la apartament. M-am îmbrăcat, mi-am luat rucsacul de munte în spate, chitara în mână şi am plecat spre aeroport. Zborul urma să fie la 9 dimineaţa. Au trecut cinci ani de când cursa Tarom RO361 decola spre Amsterdam. Prima cursă one-way pentru mine. One-way or no way.”

 

Photo: Hector Romero

Personal te consider un model și un mentor pentru diverse persoane. Spune-mi cum ai ajuns aici și dacă ai avut la rândul tău pe cineva model atunci când ai decis să schimbi ceva în viața ta, să urmezi un alt drum.

Știu că mulți dintre noi privim ceea ce fac alte persoane și spunem ”Ce tare! Ce-aș vrea să fac și eu chestia asta!”. Sau mulți vin și ne spun ”Nu face asta pentru că nu o să-ți iasă”. Dar nu la modul în care îţi neagă ideea, ci din perspectiva faptului că au trecut prin experiența aceea și viața le-a spus că e posibil să nu iasă bine. Ideea e că până nu trăiești tu lucrurile acelea, niciodată să nu spui unui om să nu facă ceva. Poți da doar exemplul: uite ce am făcut eu, îmi e bine, uită-te la tine și caută dacă vrei să schimbi ceva. Nu e vorba de a copia pe cineva, ci de modul cum te raportezi la viaţă.

Cine ești tu și cum ai ajuns să fii considerat un model de urmat?

Nu știu dacă sunt neapărat un model de urmat. După vreo 6 ani de comunicare, în 2012, m-am hotărât să îmi dau demisia și să iau o pauză în care să mă gândesc dacă vreau să continui cu ceea ce făceam în trecut sau vreau să fac altceva. În primul rând am plecat de la decizia de a locui în altă parte. Stăteam deja de 9 ani în București, unde am studiat și lucrat, iar în momentul acela am vrut doar să iau o pauză, deși totul îmi mergea bine la agenția în care eram angaja de aproape 5 ani și nu aveam – din punct de vedere profesional – niciun motiv să plec.

Și totuși ce te-a făcut să vrei să pleci?

Cred că mediul, orașul. Îmi place Bucureștiul, dar în acel moment aveam deja 28 de ani. Cred că unul din marile mele visuri a fost să studiez în străinătate. N-am avut posibilitatea, iar când am dat la facultate nu aveam nici deschiderea aceasta atât de mare spre online. Modul de abordare era diferit, așa că am hotărât să vin în București și să studiez aici. Poate din cauza asta mi-am spus că dacă nu plec să experimentez ceva în altă parte, n-o să mai fac niciodată chestia asta. Fix în momentul în care m-am decis să plec, într-o după amiază, în două ore am dat un email unor prieteni din Amsterdam. Am ales Amsterdam după ce m-am uitat pe o listă pe care mai era și Berlin, am oscilat, dar am ales capitala olandeză pentru că aveam acolo niște prieteni la care puteam să stau o lună, până îmi găseam ceva și în plus mi s-a părut un oraș fain. După o lună și ceva mi-am dat demisia, și în octombrie 2012 am plecat de tot. S-a întâmplat ceva în momentul în care mi-am anunțat demisia: câteva agenții mi-au făcut oferte de angajare. Au fost persoane cu care m-am întâlnit de 2-3 ori ca să mă convingă să vin la ei. Le-am explicat că nu ţine de faptul că nu vreau să vin ci că nu mai vreau să stau aici. Că vreau să plec. Pentru că aveam conexiuni și prieteni în mai multe locuri, am mai prins 2-3 proiecte pe freelancing în România, dar nu au fost inițiate de mine ci am fost rugat să ajut. Nu mi-am propus să fac freelancing, dar dacă cineva voia să colaboreze, atunci mă implicam cu cea mai mare plăcere. Acolo, în Amsterdam, am început să cânt (mai mult!), să scriu piese. Mi-am făcut un prieten bun, un român care se afla de 4 ani acolo. El cânta de mult timp, avea licență să cânte pe stradă. Mi-a dat și mie microbul, așa am început. Mi-a plăcut ideea și modul în care interacționezi cu oamenii. În primul rând, ceea ce m-a surprins și mi-a plăcut de când am plecat din țară au fost oamenii pe care i-am întâlnit. Sunt lecţii pe care nu o să le inveți niciodată din scrieri și povești. Până când nu te întâlnești cu astfel de oameni și personaje n-o să-ți dai seama cât e de important. În primul rând muzicieni – și cât de buni! -, modul în care trăiau și se raportau la viață. Și pe lângă asta alți oameni pe care îi întâlneam când cântam. Apoi m-am mutat în Dublin, făcând aceeași chestie. Dublin este un loc cu foarte mulți muzicieni buni, competiția este foarte mare, iar ca să supraviețuiești, să te întreții acolo, trebuie să fii foarte bun sau să aspiri să devii cât mai bun. Am tras de mine cât am putut și în continuare învăț, sunt acolo. În 2015 am reușit să înregistrez un album cu ajutorul unei campanii de Kickstarter în care au fost implicaţi şi prietenii de la Revista BIZ. În continuare lucrez la piese, dar mai am şi alte proiecte în derulare.

Povestește-mi si despre proiectul tău.

Când am plecat din PR nu am făcut-o pentru că nu îmi plăcea sau pentru că mă săturasem. Chiar dacă am fost activ o perioadă în domeniul acesta și am luat o pauză, asta nu înseamnă că nu-mi place să scriu. Îmi place să scriu, să citesc, tot ce ține de PR. Și printr-o oportunitate cu AirBnb, care a lansat de curând platforma „Experiences”, m-am gândit la o experiență pe busking (street performermance) și am dat drumul unui proiect (https://abnb.me/EVmg/7DlBVVSmeJ?user_id=26922882&s=50). L-au aprobat și, de la 1 august 2017, experiența asta pe busking pe care eu o țin în Dublin, mi-a deschis orizonturile către noi oportunități. Și așa, având oamenii care vin să viziteze, să cunoască oraşul și să învețe despre cultura buskingului, m-a impulsionat și mai mult. După câteva luni proiectul merge deja foarte bine, potrivit feedback-ului primit. Am început să lucrez la o carte despre importanţa busking-ului pentru cultura irlandeză, în general şi pentru Dublin, în special, asemenea unui ghid pentru cei care vizitează orașul și vor să afle mai multe despre ce înseamnă să fii artist de stradă. Ei văd muzicienii, apreciază muzica, dar nu înţeleg motivele pentru care au ales aces stil de viaţă, cum au ajuns să facă asta și cât de important este buskingul pentru dezvoltarea unui artist. Foarte mulţi artişti şi muzicieni celebri au început prin a fi buskeri – Passenger, Ed Sheeran, Tracy Chapman, Glen Hansard, Damien Rice, Rod Stewart şi mulţi alţii. Pe lângă asta vreau să fac o serie de interviuri cu artiști celebri care continuă câteodată să cânte pe stradă. În conexiune cu cartea mai am și alte idei, probabil și pe online, ceva pe ficțiune – nu știu încă – mai stau să văd cum se așează lucrurile.

Pentru cei neinițiați, care acum aud pentru prima dată termenul: ce este buskingul?

Buskingul este una dintre cele mai vechi forme de manifestare a artei. Înseamnă street performance, adică orice artist pe care îl vezi pe stradă, practicând fie muzică, fie arte vizuale, dans ori teatru în schimbul unor donații financiare sau materiale. A început în Antichitate cu clovnii și mimii care veneau pe stradă. Au urmat apoi poeții, care recitau versuri și lumea le dădea bani. Cultura buskingului este foarte dezvoltata în Vest. Există o diferență majoră între modul în care se raportează oamenii la busking în Europa Continentală – pornind de la cea Centrală și de Est – comparativ cu Europa de Vest, SUA și Australia, unde buskingul este la un nivel foarte ridicat pentru că există foarte mulți artiști excepționali. Acesta este și impactul experienței avute în Dublin, deoarece multor turişti care vin acolo pur și simplu nu le vine să creadă cât de buni sunt buskerii și de ce nu sunt încă celebri. În shimb, în Europa de Est și Centrală artistul nu este neapărat asociat cu un muzician, ci cu o persoană care folosește un instrument cu scopul de a cerși, fără a avea în vedere un act artistic. E doar un paravan de ajutor. Din cauza aceasta e și diferența de percepție. Foarte mulți artiști din Vest – atât din SUA cât și din UK – au pornit de la cântatul pe stradă. George Michael cânta la metrou. Îi mai avem pe Passenger în Anglia și Australia, pe Ed Sheeran sau U2. Avem și actori, cum este Robin Williams. Sunt mulți care au plecat de mici cu această cultură și s-au dezvoltat prin actul artistic de stradă. Asta a contat foarte mult, pentru că i-a format ca profesionişti, iar lucrul acesta se vede. Te uiți și faci diferența: sunt buni. Chiar sunt buni! Nu sunt doar niște produse de marketing…

Cum ești tu acum față de acum 5-6 ani, când ai plecat? Ți se pare că ai evoluat? Ce s-a schimbat la tine?

Să zicem că ești student, că mai ai un job în vacanțe, dar există un moment în viața de elev sau student când ai ultima vacanță de vară. Și te întrebi: când a fost ultima vacanță în care am făcut ce am vrut eu, am citit, am ieșit în oraș, nu am avut griji sau nevoie să am un job? Este un moment. Și te gândești că a fost acum mulți ani. Și ajungi la o vârstă la care te gândești ce bine era înainte. Plecând de la asta, mie îmi place că pot să-mi fac programul cum vrea eu. Dar e o armă cu două tăișuri. Trebuie totuși să fii responsabil. Altfel, la sfârșit de lună te trezești că nu ai cu ce să plătești chiria. Dar dacă reușești să-ți faci un program și te simți bine așa, e OK. Iar asta e cea mai mare schimbare: felul în care trăiești în fiecare zi. N-am mai avut un job de 5 ani.

Nu ai, totuși, o teamă din punct de vedere financiar? Adică exact ceea ce îi determină pe oameni să nu facă pasul…

Eu când am plecat, e drept, nu aveam o viaţă de familie. Acum locuiesc cu prietena mea în Dublin. Normal că te gândești în perspectivă, dacă totul e ok. E adăvarat, îți trebuie mai multă siguranță, dar în același timp prin ceea ce faci și mijloacele pe care le ai la dispoziție, poți să-ți planifici totul din timp. Poate că peste 2-3 ani o să am un job, nu neg asta. Nu mi-am căutat unul pentru că nu am avut nevoie, sunt bine cu ceea ce fac, dar nu pot spune că nu mi-ar plăcea să lucrez într-o cafenea, într-o bibliotecă, făcând în continuare lucruri care mă pasionează. Nu neg tot ce am realizat până acum, văd totul ca pe o experiență în plus, care mă duce un pas mai departe.

Ai persoane pe care le admiri în zona asta, cu care ai vrea să rezonezi pe anumite puncte? A fost cineva în viața ta ca un steag în față, către care să mergi?

În momentul în care asculți un muzician anume sau citești cărţile scrise de un autor, fără să vrei, te laşi influenţat, atunci când ideile tale sunt în concordanță cu ale lui. Pentru mine, cred că Passenger este un model de artist demn de urmat. Acesta este un singer-songwriter (cantautor) englez care a locuit foarte mult în Australia și a devenit celebru în 2013-2014. Era busker full time și lansase deja, independent, vreo 3-4 albume. El cântă folk, deci este un gen muzical de nişă. Călătorea peste tot în lume și își promova muzica. În iulie 2012, în timpul unei sesiuni de busking în Amsterdam, un DJ de la un post de radio i-a cumpărat albumul. A început să-i difuzeze piesa „Let Her Go” la radio. Când am ajuns eu în Olanda, în luna octombrie a aceluiaşi an, piesa era peste tot. Nu știa nimeni de el în afara Olandei. Mi-a plăcut piesa și am început să mă întreb cine-i omul ăsta. Am căutat pe youtube, „Let Her Go” avea pe atunci vreo 12.000 de view-uri. Acum are vreo 1,7 miliarde de vizualizări, ceea ce pentru o piesă folk este imens. Am început să-i ascult albumele. Passenger este un songwriter extraordinar, și în momentul în care își spune poveștile, fără să vrei, te împinge într-o direcție. Nu pot să spun că sper să ajung ca el, pentru că şansele sunt de unu la milion să devii celebru dintr-o singură piesă. La el a jucat un rol foarte mare calitatea melodiei în sine și toate oportunitățile pe care i le-a deschis. Dar da, el ar fi modelul meu. La nivel de business, sincer să fiu, tot în perioada aceea și apoi, în general, mi-a plăcut modul de gândire a lui Steve Jobs. Celebrul commencement speech din 2005 susținut la Stanford University despre alegerile pe care le faci în viață a jucat pentru mine un rol fantastic pe partea de business și modul în care te organizezi. Apoi vin oamenii pe care i-am întâlnit și care nu sunt neapărat celebri.

Știi dacă sunt mulți români care merg să facă busking afară?

Eu și prietenul meu, Cezar, am venit acum doi ani și am cântat în București, iar modul în care am fost primiți în Centrul vechi a fost extraordinar. Pentru că lumea nu mai văzuse niciodată așa ceva şi reacționează bine, atât financiar cât și emoțional. Au mai văzut muzicieni cântând la colțul străzii, dar nu în set up-ul acesta atât de popular în Vest. Acest model a deschis și mai multe oportunități. Probabil că o să meargă și la noi, pentru că știu, cunosc câţiva muzicieni care au început să cânte frecvent în Centrul vechi. Nu o fac full time pentru că în România nu se poate: e frig toamna, iarna. În general se cântă doar vara. Nu știu exact când o să intre buskingul în cultură, pentru că durează foarte mult. E vorba de o generație de artiști care trebuie să plece de acolo și să schimbe percepția publică, să facă un shift de la stigmă la un pas important în dezvoltarea unui muzician. Necesită o schimbare culturală.

Mai vrei să ne spui tu ceva despre busking?

Piesele mai triste, mai melancolice, merg mai bine în Vest. Nu e testat științific, dar din ce am experimentat noi, ca artiști care am cântat în diferite locuri ale lumii, asta am observat. În țările nordice, Italia și la noi merge foarte bine rock-ul sau piesele mai up-beat. Spre partea de Vest a Europei merg foarte bine baladele sau piesele gen cantautor, genul Passenger, Damien Rice etc. Fenomenul acesta e mai profund. Probabil pentru că stilul de muzică este tipic oamenilor care spun povești și stărilor tale. Dacă asculți un irlandez o să auzi povești extraordinare, care te fac și să râzi, şi să plângi. E un show în sine. E un om cu o chitară, dar e mai mult de-atât. E o experiență artistică completă.

Îmi poți recomanda la ce să mă uit, un video-două. Pentru mine e o chestie nouă…

Filmul „Once” din 2007, în regia lui John Carney. În rolul principal nu este un actor ci chiar un astfel de muzician din Dublin, Glen Hansard. Alături de el Marketa Irglova, de asemeni muziciană. Este povestea unui busker din Dublin care muncește la firma tatălui său de reparat aspiratoare și totodată cantă. Ei bine, în 2007 filmul a primit un Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră. În 2011, filmul a fost transformat într-un musical de succes pe Broadway, a câştigat 8 premii Tony. John Carney a mai regizat două filme foarte bune – tot pe teme muzicale – „Begin Again” (2013) şi „Sing Street” (2016).

Photo: Bree Gaudette

Apropo de Dublin și de cultura busking-ului: în fiecare an (de vreo 7 ani încoace), pe 24 decembrie, muzicieni extraordinari vin pe Grafton pe gratis și cântă 2-3 ore acustic, fac busking fără amplificatoare, fără nimic, să strângă bani pentru persoanele fără adăpost. „Dublin Christmas Busk” se numește evenimentul și lumea vine și cântă cu ei pe stradă.

Ar mai fi și filmul „A street cat named Bob” (2016), după o carte scrisă de un fost busker din Londra, dependent de droguri, care cânta ca să se întrețină. Nu îl băga nimeni în seamă din cauza vieții lui tumultoase. Într-o zi, după ce a intrat intr-un program de reabilitare, o tipă de la clinică s-a atașat de el, şi i-a făcut rost de locuință socială. Omul venea și își făcea tratamentul corect, lua metadonă, se străduia să se realibiteze. În subsolul blocului era un motan portocaliu, Bob, care se ținea după el, care îl asista atunci când cânta și ajunsese chiar să i se așeze pe umăr. Ei bine, Bob i-a adus instantaneu public, pentru că lumea nu mai văzuse așa ceva. Tipul, James pe numele lui, a scris o carte, iar după carte a fost făcut filmul. Este o poveste reală. James a trecut de acea perioadă dificilă a vieții lui, acum este bine.

Cât despre busking, în general, îi încurajez pe toți cei care călătoresc şi doresc să afle mai multe, să caute și să vadă un show de stradă, să vadă cât efort depun acești artiști. Este cea mai onestă formă de afirmare artistică: te uiți dacă îți place, dai bani dacă vrei, nu te obligă nimeni.